I'm you


Îi citesc mărturisirea cu sufletul la gura căci prevăd o confruntare cu adevărul. Mi se descoperă în fata simţurilor ceea ce credeam, mi se confirma tot. Nu se considera o fiintă pătrunsă de fiorul genialitatii ridicat la rang de patetic, este doar ea ,o fiinta care sta în cleştarul ei din teama de a nu fi rănita.Cunoaste însă agonia fericirii si extazul durerii?În sufletul i s-au înecat himere, fantasmagorii, trase spre strafunduri de către o doza puternica de realitate.O supradoza de vise îi poate fi letala . Ii este frica sa se prăbusească in flăcări si sa- si anihileze inocenţa ce încă se găseşte sadită în ramurile fiinţei ei. Imi marturiseste ca e linişte,e calm...dar ştiu ca încă isi caută avid clipa de nemurire. E genul de persoană care poate întoarce scurgerea nisipului din clepsidră în sens invers.este o briză dulce peste o piatra îngheţată. Aşteaptă ceva neinventat încă ceva deplin care sa o intregeasca..candva..Provoaca o cascada sentimentală ce se revarsă fluent peste ceilalţi si nu le da posibilitatea sa respire dar totuşi greutatea apei confera libertatea necesară. Nu încape în ea mai mult de o clipa de nemurire ..si îndrăznesc sa spun ca în acea clipa se găsesc toate clipele infinite...o eliberare...

Pentru tine



Cine sunt eu? Sunt eu ceea ce ea crede, sau mai bine zis sunt eu acea persoana pe care ea o percepe prin prisma simturilor sale?

Doua intrebari pe care ea mi le adreseaza cu o curiozitate, atat de mare precum cea a unui mic cercetator ce se afla la incepului drumului, dornic sa exploateze acel nou teritoriu necunoscut lumii intregi, cel ce arde de nerabdare sa fie cel ce va deschide cutia cea mare.

Oare nu sunt ele cele mai grele intrebari pe care poti sa le primesti? Sau poate suntem noi prea preocupati de a supravietui in aceasta jungla de animale, sau vorba unora, pseudo-animale. Si totusi stau si ma gandesc cine sunt eu? Sunt eu as zice, eu cea de langa tine, fiica, prietena, iubita, amica, eleva, cunostinta, ceva neimportant pentru majoritatea, dar apa pentru unii. Eu sunt cea pe care o vezi zi de zi trecand pe langa tine, una din miile persoane ce traverseaza strada, grabita pt a ajunge la timp, cufundata in propiile-i ganduri, cea care nu ofera tuturor posibilitatea de a o cunoaste asa cum e ea, sau nu le poate arata ce are de oferit. In cazul asta sunt eu o meschina, o superficiala, par eu superioara unora, poate tafnoasa, poate eu stiu, rea? Dar, stii e ceva ce nu ma lasa sa le zambesc tutor, sa primeasca acel zambet inocent, pur si adevarat. Stau si ma gandesc daca felul meu de a fi nu ma va arunca in abisul singuratatii, imi bate tare inima, zau, imi e frica sa fiu singura! Frica imi trece subit, pot sa trec peste aceasta prapastie, fiindca am ceva de pret, ceva ce poate face ca abisul sa piara. Da, putem face asta!
Ma intreb deseori de ce visele nu se pot implini. Vise…uneri incerc sa ma conving ca nu mai cred in vise, totusi, uneori ele imi dau speranta sa merg mai departe….oohh…si cat am mai visat, numai eu stiu, nu are universul intreg puterea de a fi asemenea viselor mele, care par banale, dar ele….au disparut….s-au pierdut in negura noptii.

De ce nu mi s-a permis sa tin in mana acea cupa, din care sa sorb licoarea fermecata, cea care m-ar face sa imi creasca aripi sa zbor…si recunosc cat ma doare si ce rani a lasat neputinta de a nu fi tinut paharul macar o clipa. Dar acum e prea tarziu, prea tarziu sa mai visez, sunt aici pe pamant departe de acel pamant feeric, aici jos e liniste, calm, e bine...cu greu mai imi permit sa visez. Oare visul meu nu era potrivit, oare era perfect, iar o forta superioara nu a dorit ca sa cunosc perfectiunea, oare puteam reuni acea unitate, a caror parti erau pierdute in lume?....poate m-am inselat, poate…

Imi simt uneori trupul invadat de un tiran, de un alt mine, cel ce vrea sa ucida pe cel ce eram odata eu, acel copil, doare cand ma atinge cu mainile lui aspre si imi pierd puterile, eu…cea de alta data incep sa pierd locul, stau acum in spate, mult prea in spate sa ma mai vezi, dar sunt. Timpul e de vina, viata trece prea repede sa mai observ.

Ganduri negandite


Pentru ca ea si-a dizolvat iluziile si pentru ca eu nu pot sa mi gasesc spatiul vital fara sa ma simt atrasa de lucruri ce nu au sanse sa se implineasca ori sa dainuie.

Zorii civilizatiei au creionat un adevar irevocabil: imposibiliatea chiar si pentru un erou de a cuceri nemurirea, vesmant de stele cu care toti dorim sa ne acoperim pentru a nu ne cufunda in abisul uitarii.

Insa descoperim nemurirea fara sa constientizam caci, gandind prea mult viata, uitam sa o traim si sa percepem sferele luminoase ce ne-o confera intr-o clipa de eternitate.

Pentru ce o imploram, cand nu avem capacitatea sa o recunoastem? Pentru ce o visam?

“Visele sunt facute sa fie” mi-a marturisit ea in zorii vietii insa zbuciumul fiintei nu a lasat-o goala de ceva atat de sublim”inca mai visez”. La ce viseaza?

De fapt si ea doreste nemurirea clipei, nemurirea pe care o putem avea fiecare in visul lui insa suntem mult prea orbiti de lumina artificiala din jur pentru a o remarca.

Este o raza, un erou al timpurilor moderne intr-o lume atomica aproape perfecta, insa nu o realizeaza.

Prea multe ganduri, un fond al tristetii, aburii deziluziei o fac sa nu-si dea seama.

Este ea, un erou in cautarea nemuririi insa nu stie unde sa o cerceteze: in praf de stele, intr-un inger, in lume...

In ea gasesti contradictiile, haosul, valmasagul primordial, eternul cotidian.

Nu si-a baut cupa cu clipa de nemurire, cu visul cel mai de pret.

Este cine ma asteptam sa fie si totusi cine este?

Ea stie?Eu stiu?

Capricioasa, iubitoare de frumos, de culoarea rosie, insensibila la anumite elemente dupa cum insusi o recunoaste, realista sau un copil cu ochii mari ca abanosul in care gasesc atatea si a caror stralucire vibreaza caci ascunde iluzii de neconceput?

Raspunsul nu- l stie decat ea si il astept si eu… intr-o clipa de nemurire...