Pentru tine

Cine sunt eu? Sunt eu ceea ce ea crede, sau mai bine zis sunt eu acea persoana pe care ea o percepe prin prisma simturilor sale?

Doua intrebari pe care ea mi le adreseaza cu o curiozitate, atat de mare precum cea a unui mic cercetator ce se afla la incepului drumului, dornic sa exploateze acel nou teritoriu necunoscut lumii intregi, cel ce arde de nerabdare sa fie cel ce va deschide cutia cea mare.

Oare nu sunt ele cele mai grele intrebari pe care poti sa le primesti? Sau poate suntem noi prea preocupati de a supravietui in aceasta jungla de animale, sau vorba unora, pseudo-animale. Si totusi stau si ma gandesc cine sunt eu? Sunt eu as zice, eu cea de langa tine, fiica, prietena, iubita, amica, eleva, cunostinta, ceva neimportant pentru majoritatea, dar apa pentru unii. Eu sunt cea pe care o vezi zi de zi trecand pe langa tine, una din miile persoane ce traverseaza strada, grabita pt a ajunge la timp, cufundata in propiile-i ganduri, cea care nu ofera tuturor posibilitatea de a o cunoaste asa cum e ea, sau nu le poate arata ce are de oferit. In cazul asta sunt eu o meschina, o superficiala, par eu superioara unora, poate tafnoasa, poate eu stiu, rea? Dar, stii e ceva ce nu ma lasa sa le zambesc tutor, sa primeasca acel zambet inocent, pur si adevarat. Stau si ma gandesc daca felul meu de a fi nu ma va arunca in abisul singuratatii, imi bate tare inima, zau, imi e frica sa fiu singura! Frica imi trece subit, pot sa trec peste aceasta prapastie, fiindca am ceva de pret, ceva ce poate face ca abisul sa piara. Da, putem face asta!
Ma intreb deseori de ce visele nu se pot implini. Vise…uneri incerc sa ma conving ca nu mai cred in vise, totusi, uneori ele imi dau speranta sa merg mai departe….oohh…si cat am mai visat, numai eu stiu, nu are universul intreg puterea de a fi asemenea viselor mele, care par banale, dar ele….au disparut….s-au pierdut in negura noptii.

De ce nu mi s-a permis sa tin in mana acea cupa, din care sa sorb licoarea fermecata, cea care m-ar face sa imi creasca aripi sa zbor…si recunosc cat ma doare si ce rani a lasat neputinta de a nu fi tinut paharul macar o clipa. Dar acum e prea tarziu, prea tarziu sa mai visez, sunt aici pe pamant departe de acel pamant feeric, aici jos e liniste, calm, e bine...cu greu mai imi permit sa visez. Oare visul meu nu era potrivit, oare era perfect, iar o forta superioara nu a dorit ca sa cunosc perfectiunea, oare puteam reuni acea unitate, a caror parti erau pierdute in lume?....poate m-am inselat, poate…

Imi simt uneori trupul invadat de un tiran, de un alt mine, cel ce vrea sa ucida pe cel ce eram odata eu, acel copil, doare cand ma atinge cu mainile lui aspre si imi pierd puterile, eu…cea de alta data incep sa pierd locul, stau acum in spate, mult prea in spate sa ma mai vezi, dar sunt. Timpul e de vina, viata trece prea repede sa mai observ.